Casablanca

-shorts-

Pentru ca se pare ca filmele clasice ma inspira in ultima vreme, azi a fost Casablanca.

Si inima lui Rick Blaine jucata atat de bine de Humphrey Bogart. Cu tot cu arogantza.

De obicei ma transpun in cate-un personaj, sau intr-o idee subliniata de scenarist/regizor. Iar epifania pe care am avut-o azi a fost aceea ca inimile de piatra se pot inmuia cu iubire. Si ca iubirea aia despre care se tot vorbeste arata fix ca cea pe care cinicul Rick o daruieste lumii. Din toata inima. Pentru ca a inteles ca iubirea aia care are sanse sa sadeasca alta iubire, sau sa nu omoare alta iubire, e singura care e intr-adevar iubire. Iubirea aia care te face sa o sacrifici pentru una mai mare. Si ma intreb: cum se simte iubirea aia in tine? Se simte? Si cand o daruiesti si ramai cu o frumoasa prietenie, alta prietenie, e de-ajuns sa poti merge mai departe? Pleaca, sau ramane cu tine tot restul vietii? Chiar si asa, neimplinita? Eu cred ca da. Si nu cred… stiu.

Love,

Andu

Compasiune

-shorts-

Sunt multe lucruri pe care le regret din cele pe care le-am facut deja iar cele mai multe dintre ele, uitandu-ma inapoi, sunt momente in care am ranit.

Daca in momentele alea parea just ceea ce faceam si avea foarte mult sens relativ la adevar, la adevarul meu, si cu toate ca sunt inca unele care mai au atasata acea componenta de adevar, in toate, fara nici un fel de exceptie a lipsit ceva: compasiunea.

Compasiunea mea fata de oamenii pe care i-am ranit si fata de mine in ultima instanta. Iar lipsa asta de compasiune inca se simte si azi ca durere.

In concluzie, daca am invatat ceva, recent, e ca daca nu mai gasesc iubire, cel putin un dram de compasiune mai pot gasi in involburarea de demoni care ma traiesc uneori…

Love,

Andu

Cele doua conditii

-shorts-

La cerere, am revazut minunata capodopera Titanic si am avut o epifanie:

Sunt doua conditii minime de care e nevoie ca o relatie romantica sa se intample: 1. Femeia sa vrea. 2. Barbatul sa nu refuze. Restul sunt detalii organizatorice.

O sa explic intr-o zi de ce cred asta, insa pentru -shorts- e de ajuns.

Love,

Andrei

Disponibilitatea emotionala e supraevaluata

-shorts-

Desi nu a fost evident probabil, de fiecare data cand scriu, scriu la persoana I si incerc sa „pun jos” ganduri care ma traiesc si ganduri care vin din mine. Un alt ceva despre care mi se pare important sa mentionez e ca incerc de fiecare data sa „pun jos” cele mai autentice ganduri desi am descoperit recent ca e extrem de greu sa fac diferentierea intre ceea ce emit si ceea ce traiesc in interior si de multe ori elementele pe care le emit sunt mai degraba proiectii, „wannabe-uri”, decat lucruri cu adevarat autentice. Iar cand ma refer la lucruri autentice, ma gandesc la acele lucruri din interior care, daca ar iesi la suprafata nefiltrate, ar fi intradevar autentice. Insa, cu toate ca se pare ca nu dau pe post 100% autenticitatea, asta imi ramane dezideratul. In plus, un alt lucru pe care l-am aflat recent despre mine e ca am limite in a ma vulnerabiliza. Desi eram convins ca ma expun total celor pe care ii iubesc, se pare ca nu e chiar asa si din pacate, de multe ori, chiar deloc asa. Asa ca am trait dezamagire. Si am dezamagit. Si mai tare decat am crezut ca pot duce. Fucking hate it, today. Dar mi-am dat timp sa ma impac si cu asta… Si nah, cred ca si asta e parte din proces.

Mai sus e un preambul a ceea ce se va intampla in perioada care vine. Voi scrie scurt, in plain sight, dintr-un loc pe care, sper eu, voi putea sa-l accesez cu fiecare „-short-„.

Mai jos, „-short-„-ul de azi: „disponibilitatea emotionala e supraevaluata”

Am crezut multa vreme ca disponibilitatea emotionala e importanta intr-o relatie si cumva e cea care da intr-o foarte mare masura rata de succes a unei relatii. Dar pentru ca am vazut cat de volatila si inconstanta e dimensiunea „deschiderii” pe care o avem, chiar si intr-o relatie cat de cat cimentata, m-am uitat inspre alte elemente pe care pana la momentul respectiv le ignorasem. Iar elementul care a castigat cursa ca fiind cel mai important a devenit disponibilitatea de timp. Mai precis timpul pe care cu intentie il alocam relatiei si celuilalt. De ce?

Pentru ca orice relatie zdravana e frumoasa, dar si grea. Iar daca esti dispus sa investesti timp, ramane doar frumoasa. Altfel, doar grea. Iar la un moment dat, nici nu va mai ramane…

Mama, te rog, onoreaza-ti femeia

Sunt cateva saptamani deja, poate luni, de cand marinez textul asta in minte. Si am conversatii destul de adanci si lungi in jurul acestei teme.

Initial titlul era: „Mama, te rog, nu omori femeia” insa mi s-a parut ca e o tzar cam dur. Desi poate in final nu o sa mai para chiar asa de dramatic. Si textul asta, ca mai toate dealtfel, este unul terapeutic. Pentru mine, cel putin. Ajuta constientizarii si uneori integrarii.

Tema care ma tot bate de ceva vreme este cea legata de rolurile pe care, o data cu maturitatea ni le luam. Si e vorba de roluri doar, nu de esenta. Si zic de maturitate, pentru ca pana la maturitate suntem, cei mai multi dintre noi, doar in rolul de copil. Dependent si cu multe nevoi.

Dar de indata ce ne maturizam, si devenim independenti, sau asta se asteapta de la noi (si de multe ori asta asteptam si noi la randul nostru de la noi), ne indreptam in a pune energie, timp si resurse din ceea ce suntem in diferitele roluri pe care ni le asumam. Uneori constient, alteori mai putin constient, insa ni le luam, asta e sigur.

Ma uit doar la mame, nu dintr-o perspectiva anti-feminista sau cum Dumnezo i-o zice termenului similar miscarii feministe dar care face referire la barbati… Si ma uit doar la mame, pentru ca din locul din care ma uit la ideea asta, femeile pun mai multa energie si dedicare in rolurile pe care si le asuma. Iar asta cred ca e treaba de genetica, mostenire generationala si educatie. Pentru barbati, pe de alta parte, singurul rol pe care e nevoie sa si-l asume e acela de barbat. Care rol include, in functie de context, tot felul de sub-roluri (tata, profesionist, etc) toate insa avand ca background elementul de masculinitate, de barbat ca fundatie.

Spre deosebire de barbat insa, in cazul multor femei, odata intrate in rolul de mama, orice alt rol ajunge pe locul 2. Iar asta creaza un mare deranj in Univers, motivul fiind in principal faptul ca incet-incet uita faptul ca energia care a adus-o in postura de a fi nevoita sa-si ia rolul de mama e fix energia careia din rolul asta ii da dismiss: energia feminina. E posibil sa ma insel, insa dramul de experienta pe care l-am acumulat de-a lungul timpului, plus firea-mi curioasa si obiectivitatea pe care am tot cultivat-o in anii care au trecut, m-au adus la concluzia asta.

Dezvoltam deci.

Cred ca e pacat ca de cele mai multe ori uitam de energia asta si as putea spune chiar ca e nociv sa facem asta. De ce? Pentru ca energia feminina, e energie creatoare. Energia feminina e energia care are darul de a misca lucruri in Univers. In absenta ei, totul ar fi static. Muntele are energie masculina, marea feminina, iar asta explica multe, nu cred ca e nevoie sa dezvolt…

In timp ce scriam textul asta am mai facut niste conexiuni, pe care o sa le punctez pe parcurs.

M-am tot intrebat care e motivul pentru care, din momentul in care a luat rolul de mama, orice alt rol ajunge pe locul doi, si uita de femeie? Unul dintre motive e acela ca, cel mai probabil asta e un rol la care nu are cum sa mai renunte. De indata ce devii mama, ramai mama, iar asta e fair. Nu dpdv ordine, ci doar rol.

De ce insa rolul de mama devine cel mai important si de ce de multe ori nu mai lasa loc de altele? (asta e conexiunea pe care am facut-o mai devreme)

Cred ca asta depinde intr-o mare masura de cat de mult e vindecata mama. De cat de mult e impacata cu copilul din ea. Daca munca aia de vindecare e abia la inceput, sau oricum, departe de a fi intr-o zona de confort, aparitia copilului devine mobil de vindecare. De ce? Pentru ca tocmai are parte de acea iubire neconditionata de care nu a avut, foarte probabil parte niciodata. Stie, acolo in adancuri, ca oricat de putin prezenta e in viata pruncului, in orice fel il respinge (intentionat sau nu… Dumnezo stie) sau in orice fel il strica, pruncul ala o iubeste. Si stie asta pentru ca si ea in copilarie a trait iubirea aia. Indiferent cum ne-au fost parintii, pana la pubertate cel putin, i-am iubit neconditionat. Atasamentul ala neconditionat a fost acolo dinainte de a ne naste si ne-a trait multi ani dupa. Asa neconditionat. Si pentru ca stie ca iubirea aia e acolo indiferent de ce face, sau cum e, in mod automat investeste tot acolo. Primeste tot, da tot. Si pentru ca iubirea aia ii umple sufletul nu mai are nevoie de alta. Cel putin nu in majoritatea timpului, ca inainte.

Un alt motiv e cel de timing. Asta pentru ca in timpurile noastre, majoritatea relatiilor care duc la o casnicie incep in jurul varstei de 30 de ani. Pana atunci ne „traim viata”. Iar la 30 de ani avem un target sa ne gasim un partener stabil cu care sa ne facem o familie. Si facem asta. Dar mai e si ceasul care ticaie. Si daca ticaie tare, pana sa ne armonizam cu omul, facem si copilul. Iar daca omul nu ne ofera acel spatiu de vindecare sigur, acea iubire la care visam de mici, iubirea dinspre si inspre copil e cea care vine cu raspunsul. Si inevitabil investim tot acolo.

Cu toate astea, raspunsul nu e totusi acolo. Si nu e acolo, adica in relatia cu copilul si in rolul de mama, in primul rand pentru ca acea relatie, proiectia ei mai precis, e viciata din start de compensarile pe care le facem fie pentru a-i oferi ce nu ni s-a oferit noua, fie pentru a-i aduce acea fericire pe care credem noi ca nu am avut-o, copii fiind.

Si nu e acolo pentru ca, cu toate ca pare ca le oferim lor ceva mai mult, ceva mai bine, noi in continuare nu facem altceva decat sa asiguram copilul din noi ca avem grija de el. Asta in cazul in care suntem constienti de copil. Si daca nu suntem constienti facem toate aceste eforturi tot pentru el, insa cu iluzia ca nu e despre el ci despre copilul nostru. Partea asta se aplica si barbatilor, as zice, doar ca nici ea, in economia relatiei dintre adulti, nu are acelasi impact.

Din tot acest roller-coaster care se intinde de multe ori pe parcursul unor zeci de ani, au de pierdut atat femeia cat si copilul. Mama pentru ca in tot acest timp, uita sa fie femeie sa fie creativa, creatoare si pentru ca cel mai probail ca in tot acest rastimp, nu reuseste totusi sa imbratiseze copilul interior si sa-l aduca in zona de siguranta. Daca ar face asta, s-ar desprinde de copilul venit prin ea si ar crea spatiul necesar acelei vindecari. Copilul pentru ca ceea ce va deprinde la nivel subtil e ca are tot timpul adultul in viata lui si nu e nevoie sa-si ia singur deciziile si sa-si faca alegerile. Iar acest confort, de cele mai multe ori rupandu-se brusc (odata cu disparitia parintelui) va genera un ocean de anxietate. Mai mult, fiind nevoit sa inveti singur sa fii adult functional, ca nu mai e alta cale, cel putin o perioada doare. Si multe depresii vin de aici.

In alta ordine de idei, cat timp expunerea la exteriorul acestei relatii mama-copil se intampla, pentru copil, in prezenta mamei (chiar si in background), copilul va percepe lumea prin filtre alterate. Si inevitabil, in dezacord cu ceea ce are el de trait individual. Si aceastea perceptie creaza la randul ei o distorsiune pentru ceea ce acel copil va da mai departe la randul lui. Cred ca intr-o mare masura asta e felul in care anumite traume transgenerationale sunt perpetuate.

In ceea ce priveste adultul, mama, faptul ca ramane ancorata in acea relatie si ca face din ea sens in viata, o pune in imposibilitatea, dpdv timp alocat, sa vindece de fapt copilul din ea si in final pe ea. Iar asta pentru ca din pacate, in copilul ei (care reprezinta o oglinda destul de precisa) nu vede de fapt oglinda perfecta si are tendinta naturala de a o proteja, de a-i gasi scuze. Practic se raporteaza la ea (la oglinda) ca ceva din exterior si fara legatura cu ceea ceea ce a generat acolo.

Intr-o mare masura e ca medicina alopata. Tratam rezultatul si nu ne uitam la cauza. Iar asta, fara aproape nici un fel de exceptie, va lasa cauza netratata. Si de multe ori, de cele mai multe ori as zice, fara mari sanse pe termen lung.

In final, daca am intelege toti ca singurul lucru pe care il avem de oferit copiilor nostri e un model de adult sanatos in cap si-n suflet si modelul unei relatii parentale functionale si zdravene, cred ca ne-am apleca mai mult in a ne face bine pana sa ii aducem pe lume. Inteleg ca nu e tot timpul posibil insa cred ca daca am trecut deja prin momente in care ne-a venit sa plecam in lume si sa lasam totul in urma crezand ca doar in felul asta disfunctionalitatea aia pe care o simtim nu o sa ne mai urmareasca, e cel mai probabil timpul sa ne dam voie sa ne uitam adanc in noi si sa acceptam ca e nevoie sa lucram la noi in asa fel incat sa putem da mai departe modele bune de urmat.

Imi amintesc o remarca pe care a facut-o fii-miu acu’ ceva vreme (el avand 9 ani, da?): „Tati, dar tu nu stii ca copiii invata din comportamentele adultilor nu din vorbele lor?”. Evident ca stiam si evident ca nu a fost o surpriza pentru mine, insa chiar si asa, un copil de 9 ani mi-a reamintit daca mai era necesar ca un comportament e imitat si integrat nu niste vorbe.

Acum, daca toata aceasta insiruire de idei are vre-un efect pe undeva… sa dea Dumnezeu sa fie de folos.

Cel mai probabil ca mai sunt completari de facut si e o parte care va veni curand, insa am obosit azi si cred ca conversatiile din capul meu aveau mult mai mult sens.

In completare o sa las si un link catre video-ul care m-a trigger-uit sa scriu azi. Azi, 7 martie, fara nici o legatura cu maine si cu La multi ani!

https://www.facebook.com/watch/?v=1950597638379212

Love,

Andu

Despre suferintele zilelor – cu mult „Daca…?”

Las aici doar cateva randuri. E mai mult un rant. Dar am voie.

Ma intreb oarecum retoric:

Daca ceea ce vedem la stiri nu e fix asa cum e prezentat?

Daca layer-ul ala la care alegem sa ne lipim nu e de fapt perspectiva cea mai obiectiva?

Daca aceste evenimente nu sunt altceva decat o continuare a povestii care si-a pierdut din greutate si au darul doar de a ne repune in starea de frica?

Ma bucura faptul ca la noi oamenii s-au mobilizat – in afara conducatorilor, chiar excluzandu-i – si ca fac tot ce pot si stiu in asa fel incat unor oameni sa le fie mai bine, in conditiile date.

Nu pot insa sa nu remarc faptul ca facem toate aceste lucruri pentru ca acum, in situatia data, suntem intr-o pozitie mai buna decat cei pe care ii ajutam. Chiar daca nici noi, daca e sa fim total sinceri nu suntem bine. Cel putin nu inca.

Iar acum o sa vina o afirmatie cinica: nu pot sa nu ma intreb daca nu facem toate aceste lucruri pentru a ramane oarecum in trauma. Pentru a ne tine in continuare departe de noi. Departe de povestea noastra. Departe de ceea ce avem de facut noi cu noi. Ma intreb pentru ca feeling-ul foarte acut pe care l-am putut percepe e acela ca in ultimii doi ani am fost in survival mode. Iar toata aceasta poveste ne-a pus in starea de a fi puternici. Iar aici ma refer doar la noi, astia care traim in spatiul asta romanesc.

O alta intrebare cinica e asta: Cum am reusit sa credem din nou media despre care in ultimii doi ani am zis ca nu-i ce trebe? Asa, in 3 zile… nu ne mai intrebam din nou, daca ceea ce vedem pe canalele astea puternice e fix ce trebe… oare de ce?

Cinica numarul 3 e cu un link: https://www.worldometers.info/

Iar din link-ul asta mi-as lua doar 2 informatii:

FOOD:

339 People who died of hunger today – 01/03/2022 – 00:15

WATER:

136,133 Deaths caused by water related diseases this year

fie, 3: 784,200,210 People with no access to a safe drinking water source

Suntem 7.9 miliarde – 784 de milioane e 10%

Cu ce mi-ar placea sa ramaneti dupa rant-ul asta e ca:

• Sunt convins ca oricat de atroce pare ce se intampla relativ aproape de noi, Dumnezeu a permis asta pentru „the greater good”. La fel si pandemia lu’ peshtele prajit.
• Ca oricat de greu ne este sa acceptam, nu putem face mai mult (si nu cred ca e treaba noastra dealtfel – a celor care citim randurile astea) decat sa ne vedem de patratelul nostru si sa avem grija de cei din imediata noastra apropiere. Iar asta o facem incepand cu a avea grija de noi.
• Ca in schema complexa, doar a acestei planete nu a Universului, cateva vieti incheiate brusc si violent sunt in final o lectie pentru cei ramasi. Sau ar trebui sa fie. Si stiti de ce cred ca nu chiar e? Pentru ca nu invatam decat in momentul in care ne confruntam direct cu atrocitatile. Doar ca side-note… intre 2014 si 2017 in Crimeea au murit 10 mii de oameni si 23 de mii au fost raniti. Intr-un un razboi similar. Nu am stiut pana azi… De ce? Pentru ca nu avea acelasi impact dpdv emotional la nivel mondial, cum are azi.
• la 00:32 670 murisera deja azi de foame…
• Si ca, inainte de orice, cea mai grea munca o avem cu noi la nivel interior si ca inainte de a-i salva pe altii ar trebui sa ne vedem de „salvarea” noastra. Aia interioara. Pentru ca in felul asta, ceea ce vom reusi sa dam inapoi Universului (si poate lui Dumnezeu, daca credem in Dumnezeu) este un individ mai bun, mai zdravan, un exemplu de resilience mai mare copiilor nostri. Adica fix celor care au mai multe sanse ca noi sa evolueze intr-o lume pe care noi o lasam mai buna…

Love,

Andu

E timp pentru orice (16 august 2021)

E timp pentru orice. Ai voie sa orice si asta pentru ca orice-ul asta vine la pachet cu consecinte. Fie ca e de o parte sau de alta a binelui. Doar atat trebuie sa stii, ca ai voie sa orice.

„What we preach is what we need to hear!” Bono, U2

Nu am crezut vreodata ca va veni o vreme cand o sa vorbesc despre el la timpul trecut. Nu o fac nici acum, in acel mod al timpului trecut, insa o fac in lipsa prezentei. In lipsa posibilitatii ca la capatului unui apel din lista recenta de apeluri, sa-i pot auzi vocea. Cum o fi ea. Blanda, trista, incantata, dar aproape de fiecare data plina de candaore: Ce faci puiu’ lu’ tata. Am fost, aproape 40 de ani „puiu’ lu’ tata” Uneori era frustrant, ca nu ma mai simteam pui. Cu toate astea insa, venit de la el, era de fiecare data reconfortant: era cineva mai mare ca mine care putea avea grija de mine. Nu ca as fi avut nevoie, dar ideea asta imi lasa tot timpul loc pentru orice-ul ala despre care vorbesc.

E curios cum, in tot timpul asta de cand nu-l mai gasesc la capatul acelui apel rapid, aproape de fiecare data, imi vine in minte cate o remarca a celor care l-au cunoscut, a celor care, dupa de multe ori scurte interactiuni cu el, radiau. A celor care, datorita felului lui candid de a fi, si-au continuat viata si au fost un pic mai buni. Vorbind cu un bun prieten de-ai nostri, preotul Ioan, Parintele (cum ii spunem toti) mi-a reamintit ceva ce uitasem, poate pentru ca era doar o mica parte din felul in care era. E o vorba pe care se pare ca a tot reiterat-o si care, in special in vremile pe care le traim e atat de semnificativa: „Parinte, cum am fi daca am fi doar un pic mai buni?”.

„Pe omul asta nu l-am auzit vre-odata sa barfeasca…”

Era prezent pentru altii de fiecare data cand simtea ca au nevoie. Chiar daca ei stiau sau nu ca au nevoie. Si asta cel mai probabil pentru ca stia cum e sa nu fii vazut, auzit, cand ai nevoie sa fii vazut si auzit, dar nu stii sa ceri. Stia sa faca asta instinctiv. Nimic studiat, nici cum intentionat, nicicum asteptand ceva in schimb. Se bucura de sucesele altora ca atunci cand erau ale lui. Facea asta natural. Si suferea in egala masura pentru insuccesele celorlalti. Pentru cei care-i intrau in suflet, avea de fiecare data un cuvant de admiratie: „Andrei, stii cum e? Fabulos!” Era incantat de fiecare om cu care se imbratisa si cred ca imi amintesc cum erau imbratisarile alea…

Putea sa vorbeasca ore-n sir despre subiecte care-l preocupau si stia, in imensa-i diplomatie, sa-ti asculte aberatiile, de fiecare data cand erai pe aratura. Cred ca partea asta dascaleasca o avea de la tatal sau. Tot Zoltan si tot un bland. Curios insa ca Zoltan este Sultan, daca ar fi sa ne uitam in etimologie, si din ce-mi amintesc sultanii erau mai aprigi. Era si aprig uneori insa cred ca suferinta acelor momente era mai mare in el decat in cei asupra carora se reversa. Iar asta pentru ca blandetea aia despre care vorbesc radia din fiecare gest… Imi amintesc uneori palmele pe care mi le-a scapat sau curelele cu care uneori mi-o luam insa niciodata nu le-am privit (cred ca nici cand mi-o luam) ca venind de la unul care merita sa pateasca rau pentru asta. Si nu pentru ca sindromul Stockholm (ca m-am dus si acolo cu analiza) si pentru ca intuiam si stiam de fapt ca sunt inspre binele meu. De multe ori cand imi faceam morala, stiind cata dreptate are, ma rugam sa ma altoiasca decat sa continue sa-mi spuna in ce fel am sfeclit-o. Cuvintele i-au fost tot timpul cea mai apriga unealta din lumea asta vizibila, materiala. Dupa minte desigur.

Sunt zile in care lipsa asta e crunta, insa in fiecare zi sunt recunoscator. Recunoscator inclusiv ca pot sa plang de dor, ca am invatat sa plang si sa nu-mi fie rusine. Si barbatii plang. Cred chiar ca mai ales barbatii plang.

Am pierdut un munte de bunatate, de candoare, de simplitate, de afectiune, de duiosie, de dreptate, de statornicie, de renuntare la sine, de sunet si lumina. Dar odata cu prezenta lui in lumea asta, ce a ramas in urma-i e cu siguranta un loc mai bun…

Iar daca e sa ma gandesc la ceva ce-mi pot dori pentru mine, si nu doar, e sa ii pot invata si pe altii o parte din bunatatea, renuntarea, candoarea, simplitatea, statornicia, renuntarea, duiosia si dreptatea aia.

Lumea asta ar fi un loc mai bun…

Love,

Andu

Mulțumesc. Mi-aș fi dorit să te mai putem reține puțin

Atunci când eșți un vizionar, iar lumea în care ai venit să te vindeci, să creșți și să îi ajuți pe cei lângă care ai venit, să crească, să se vindece, știind unde se îndreaptă lumea asta a ta, pare absolut logic să pleci.

Atunci când nu mai găseșți locuri de sădit iubire, și tu ai atât de multă de dat, pare absolut logic să pleci.

Atunci când nu mai poți îmbrățișa oameni, și ai atâtea îmbrățișări de dat, pare absolut logic să pleci.

Atunci când vezi că sufletele se închid cu lacătele minților, iar cel mai bun limbaj pe care îl cunoșți e cel al sufletului, pare absolut logic să pleci.

Atunci când faci totul cu măsură, cu măsura lui Dumnezeu, iar în jurul tău, tot mai puține lucruri au măsură, pare absolut logic să pleci.

Atunci când ți-ai trăit viață învățându-i pe alții și, într-un final, ei au reușit să înțeleagă ce i-ai învățat, terminându-ți treaba ta aici, pare absolut logic să pleci.

Atunci când știi că ceea ce eșți și ceea ce ai devenit e mai de folos în altă parte, pare absolut logic să pleci.

Și-atunci când știi că ai tăi or să-nțeleagă, cu tot greul pe care îl vor împărți la mai puțini, pentru că pot, pare absolut logic să pleci.

Să pleci și să nu regreți, pentru că regrete au doar oamenii, nu îngerii.

În magia logicii universului și a lui Dumnezeu, îngerii se întorc la îngeri… atunci când întruparea asta devine prea mică și nu le mai poate cuprinde devenirea, măreția…

Mulțumesc. Mi-aș fi dorit să te mai putem reține puțin.

Despre dragoste – Parintele Pantelimon (Manastirea Oasa)

Nu obisnuiesc sa adaug alte scrieri/ganduri in spatiul asta insa intr-un fel interesant m-a intrigat faptul ca textul asta e mult prea bun si oricat as incerca nu as putea scrie mai bine despre dragoste si iubire, insa l-am trait ca atunci cand cineva imi asculta trairile pe subiect.

Asadar:

„Parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real.
Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre.
Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.
Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti
Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem.
Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere.
Iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.
Intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine.
Un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele.

Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine…Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.”

Parintele Pantelimon – Manastirea Oasa

Despre credinte p3

Cred ca sunt atat de multe lucruri care au legatura unele cu altele insa care nu se leaga din punct de vedere logic, moral, stiintific incat ceva e defect cu planul din care le privim. Poate nu defect dar cu siguranta diferit. Planul, zic.

Cred in teoreme si nu in axiome. Iar asta pentru ca axiomele au darul de a fi fixe si imposibil de contrazis. Si cred ca din cauza asta nici nu au nici un fel de viata. Si de asta nu-mi plac. De asta cred in teoreme.

Cred ca moartea nu e nicum un dead-end. Ar fi pacat si trist totodata sa fie. Cred ca moartea e un punct de inflexiune, un mod inteligent in care Universul a ales sa respire, sa schimbe starea de agregare. Da, cred foarte tare ca moartea nu e nimic altceva si cu nimic diferita fata de nastere. O entitate energetica aflata intr-un punct sau altul – mai rece sau mai cald – care si-a schimbat starea de agregare. Primim corp vizibil.

Cred ca religia si spiritualitatea au foarte multe in comun, diferenta esentiala fiind domeniul de aplicabilitate. Religia se aplica in exterior, spiritualitatea in interior.

Cred ca varsta anatomica nu are nici un fel de corespondenta in varsta reala a fiecarui individ. Multi, foarte multi chiar, ne-am oprit din crescut la primele abandonuri si dezamagiri si panici intense. Si pentru ca nu am stiut niciodata sa ne imbratisam singuri atunci si acolo, cautam disperati toata viata ca cineva-ul resposabil, sau toti cinevaii responsabili sa vina sa ne dea inapoi momentul ala, perioada aia, ca sa putem sa continuam sa crestem. Diferenta asta de timp, din pacate, de cele mai multe ori e insurmontabila. Cred ca suntem mult prea multi copii in corpuri de adulti. Si multi nici nu ne recunoastem…

pe data viitoare